Bună ziua. Îmi spune Galina Moscaliuc. Sunt mamă a doi copii. Pentru a oferi o educație de calitate și pentru a avea o relație cât mai bună cu copiii mei, am citit multă literatură cu teorie de bază în comunicarea cu copiii. La fel, am luat destule informații de la psihologi. Astăzi, vorbesc din propria mea experiență, despre cum să fim și prieten și părinte pentru propriul copil.
Dacă ai setat scopul să fii prieten copilului tău, trebuie să iai în cont faptul că e nevoie de autoritate.
Un prieten și un părinte se aseamănă între ei, și rolurile pot fi combinate în educare. Dar cum o facem? Ce trebuie să cunoaștem? Care sunt diferențele, asemănările dintre aceste roluri? Și cum nu trecem limita dintre prieten și părinte, ca să avem parte de o simbioză?
Ambele roluri au o bază comună. Și părintele și prietenul se joacă cu copilul. Și prietenul și părintele îl ajută pe copil, îi dau sfaturi, se plimbă, se maimuțăresc. Însă un prieten, spre deosebire de un părinte, nu este responsabil de sănătatea copilului, de protecția acestuia, de integrarea lui în societate.
Ca să fie mai „citeț”, am strcuturat articolul în 6 pași care vor răspunde la întrebarea : „Cum să fii prieten și părinte pentru copilul tău?”
Respectă-ți copilul.
Respectul este cheia de bază într-o relație prietenească dintre părinte și copil. Interesează-te de părerile și ideile copilului la fel cum o faci cu un adult. Nu contează despre ce vorbiți – cere părerea copilului. Vrei să pregătești o masă specială pentru soțul tău, cere părerea copilului, întreabă ce ar pregăti sau ce și-ar dori el. Vrei să faci o surpriză soției tale, cere părea copilului, ce cadou ar cumpăra el.
Tot aici e necesar să asculți și să explici acolo unde e nevoie. Dacă alegi să dai copilul la box, iar el spune că vrea la dansuri, explică-i, desigur, cu ce îi va fi de-ajutor boxul. Însă dacă nu ai reușit să-l convingi, acceptă părerea acestuia.
Încredere.
Am descoperit că trebuie să arătăm copilului că avem încredere în el. Asta lucrează!
Mulți părinți, pe ascuns, pot căuta prin lucrurile copiilor: prin buzunar, prin telefon. Probabil majoritatea facem acest lucru. Însă e foarte important (nu spun că nu trebuie să facem asta – uneori trebuie) să o facem atent. Chiar dacă ați descoperit ceva, nu îi spuneți copilului direct. Nu-l chema la discuții, la interogatoriu. El nu este pătimașul. În asemenea cazuri trebuie să fim profesioniști. Trebuie să-i arătăm încrederea noastră.
Invită-l la o discuție. Începe să-i povestești tu despre o situație similară – despre cum tu făceai unele lucruri pe care nu voiai să le afle părinții. „La școală, când eram mică, am făcut asta:… Tu cum era să procedezi în locul meu?” În asemenea situații copilul va începe să vorbească. Se va simți important. Cu așa o încrederea manifestată, în primu rând copilul tău nu va mai avea tendința să ascundă unele chestii. Iar în al doilea rând, va fi mai deschis cu tine, și va începe să-ți povestească despre ce i se mai întâmplă și care probleme îl preocupă.
Timp
Regula de bază – trebuie să petreci timp cu copilul. Această îndeletnicire ne apropie. Se cunosc mai bine părinții și copiii. Și nu e o regulă care se referă numai la copiii mici. E o regulă valabilă pentru toată viața. Cina comună, plimbare, jocuri, povești. Orice timp petrecut împreună are folos. Foarte des se întâmplă că un copil nimerește într-o situație neplăcută. Poate fi una stupidă, amuzantă. Pentru un adult poate fi ceva bizar, neimportant, însă dacă copilul simte că aia e o problemă, chiar dacă considerați că nu s-a întâmplat ceva serios, nu-l ignorați, oferiți importanță. Dacă în timp ce povestește ții se pare amuzant, nu trebuie să exteriorizăm această stare către copil. Trebuie să manifestăm înțelegere. Copilul vrea să simtă că poate primi suportul nostru. Ascultă-l. Dă-i de înțeles că sunteți împreună, că poate avea încredere în voi. Oferă-i acest timp în care să-ți poată vorbi.
Laudă.
E important să oferim cuvinte de laudă copilului. Eu când eram mică, eram lăudată de părinți, dar nu așa cum o fac eu astăzi. Eu ca să primesc o laudă de la părinții mei, nu știu ce trebuia să fac, nu știu câte stele de pe cer trebuia să iau, ce să demonstrez că am meritat acest lucru. Se întâmpla foarte rar. Mai des auzeam că fetița din vecini „învață așa de bine! iar tu, ia exempl!” – deși, poate fetița aia nu era chiar atât de bună. Însă părinții considerau că un exemplu bun e o cale perfectă să mă motiveze. După părerea mea, asta e o greșeală. Copilul trebuie lăudat. Faceți acest lucru. Astfel copilul pierde frica de a face alegeri, și nu va fi tentați să se compare cu alții. Dacă copilul tău s-a manifestat bine în ceva, nu contează în ce, nu numaidecât să vină vorba de școală. Poate fi o idee, o frază bună, un comportament bun, spune-i că e bravo, că te mândrești cu el.
Ce se poate și ce nu.
E importantă comunicarea dintre copil și părinte, în care se explică ce nu se poate și ce se permite. Foarte des, părinții, vrând să fie prieteni copilului, uită că sunt părinți. Părintele răspunde de sănătatea și siguranța copilului. Însă când interzicem un lucru, nu-i destul doar să spunem că „NU SE POATE!” ; e necesar să explicăm clar de ce interzicem unele lucruri. Eu am avut un caz în viața mea pe care l-am memorat.
Când copilul meu avea 3 ani el foarte mult iubea să ne plimbăm cu mașina. Țin minte că am ieșit odată și întârziam. El stătea din spate și deodată:
– Mama dă-mi cheile!
– Care chei?
– Cheile de la mașină!
– Nu ți le dau, că nu pot.
După această frază el a caăzut în isterie. Plângea cu voce tare, iar eu nu-l puteam lniști, pentru că eram la volan. Dar am realizat că această reacție a apărut pentru că el nu a înțeles de ce nu pot să-i dau cheile de la mașină. Nu aveam ce face. Am oprit. Am scos cheile și i le-am dat. S-a liniștit și-mi spune:
– Mergem înainte, hai!
– Nu pot.
– De ce?
– Pentru că fără chei nu pot potni mașina ca să mergem înainte. Iar ca să-ți dau ție cheile a trebuit să opresc motorul.
Și în timp ce plângea încercam să-i explic acest lucru, dar era prea târziu și nu mă înțelegea. A avut nevoie de un exemplu real. Atunci mi-a dat cheile și am mers mai departe.
Ne maimuțărim.
În maimuțăreli copilul devine egal – pe aceeași treaptă cu părintele lui. Sentimentul de dragoste crește. Copilul vede că părintele primește aceeași plăcere din maimuțăreli precum și el. Săptămâna trecută făceam pălării din frunze de varză și le purtam cu fiica mea prin casă. Zâmbea așa mult. Iar asta mă făcea fericită. A văzut că mama ei, cât nu ar fi de serioasă, pentru dânsa se poate juca, pentru că vrea să-și vadă fiica cât mai fericită:
Aceste „reguli”, pe care le-am enunțat mai sus, pot să apropie relația dintre tine și copilul tău la nivelul prieten-părinte. Însă îți recnunosc că ele nu sunt bătute în cuie. Fiecare părinte alege singur ce este mai bine pentru copilul său și cum să-și reprezinte grija. Însă de menționat e faptul că, de raportul prieten-părinte în legătură cu un copil, depinde mult armonia în familie. Însă cât timp copilu tpu este fericit și nu are tendința să-ți ascundă unele lucruri, să știi că faci o treabă minunată și mă bucur mult pentru copilul tău.
