Imaginează-ți că s-a încheiat sau a început un eveniment nou în viața ta: studii noi, un loc de muncă, un film de seară, un fel de mâncare. Ți-a aparținut decizia când a început „evenimentul”?
- Tu ai ales filmul sau filmul te-a ales pe tine?
- Te-ai angajat din propria decizie? Sau așa a cerut situația?
- Te-ai dus la studii unde ai vrut tu? Sau unde și-au dorit părinții tăi?
Dacă iau să-ți povestesc despre deciziile mele, realizez acum că, mereu căutam o părere. Și vine asta tocmai din copilărie.
Când aveam 13-15 ani, dacă mă chemau prietenii la o petrecere sau la o plimbare mai lungă veneam la tăticu și îl întrebam ceva gen:
–Tăticu? Da’ pot să merg cu fetele la dans? El avea o atitudine părintească, de a mă apăra.
– Fă cum știi.
Acest răspuns era dureros pentru mine. Pentru că eu nu înțelegeam, pot să merg sau nu. Eu nu-mi doream să iau decizia, căci dacă merg, tata poate să se supere. Iar dacă nu merg, supărată voi fi eu. Nu voiam să-mi asum responsabilitatea. Astfel, mereu luptam cu „pe cine aș mai putea întreba.”
De obicei, răspunsul e simplu, nu vine tata cu o decizie, o întrebi pe mama. În cazul meu însă, mama era plecată, astfel decizia, cât nu o aruncam pereților tot se întorcea pe umerii mei.
Pare banală istorisirea asta acum, însă la vârsta de 13 ani mă simțeam frustrată.
Și ce crezi? Nu mergeam, apoi venea tata, și mă întreba
– De ce nu ai mers la dans?
– Că așa am decis!
A trecut școala. Am dat bacul, stăteam cu documentele în mână și ca oricare adevărat absolvent, habar nu aveam unde să aplic. L-am întrebat pe tăticu.
– Fă cum știi!
Bine, dar ce știu? Mă plimbam prin centrul orașului. Am văzut acronimul ASEM. Știam numai că-i universitate, în rest, nimic. Aveau ușile deschise. Am intrat. Fiecare facultate avea masa proprie și oferea viitorilor studenți informațiile necesare.
După o inspecție a ce oferă ASEM-ul am sunat-o pe sora mea și am întrebat-o:
– Ce spui dacă merg la economie?
– Vezi și tu. Am auzit însă ceva de relații internaționale.
Masa cu relațiile internaționale era chiar în fața mea. M-am apropiat de o doamnă. Mi-a spus că pot alege între engleză și franceză. Am ales franceză, cu gândul că o voi studia drept a doua limbă, și m-am înscris.
1 septembrie. Mă așteptam la o zi de primire. Unde facem cunoștință cu profesorii, colegii. Ne arată cineva blocurile universitare ca să ne găsim ușor auditoriile. Eventual un careu, buchete de flori, fundițe și baloane.
Cum a fost de fapt?
Am întârziat la primul curs pentru că nu găseam sala potrivită. Am intrat și lecția era deja în curs. Iar profesorul vorbea numai franceză.
A doua lecție era de matematică superioară, cu un domn profesor care vorbea o franceză perfectă. La el la ore am înțeles că nu cunosc nici matematică nici franceză.
Am ieșit în lacrimi. Am sunat-o pe sora mea:
– Unde m-ai trimis?! Ce-i asta?!
– Tu m-ai întrebat, decizia a fost a ta.
Avea dreptate. Și urma din nou să iau o decizie: Rămân sau plec? Însă de această dată nu am mai întrebat pe nimeni. Și am ales să rămân. Am absolvit. Mi-am luat licența cu brio.
Iar când sărbătoream cu toată familia absolvirea mea, sora mi-a spus:
–Vezi, te-am adus unde trebuia!
–Nu, decizia a fost a mea.
Și când am spus cuvintele acestea, m-am referit anume la ziua în care am decis să rămân și să depășesc „obstacolele universitare.”
Mai apoi am realizat că acesta e un instrument al meu de luare a deciziilor – să cer mai multe păreri. Am acceptat acest lucru și am reușit să-l utilizez eficient. Chibzuiesc, văd cum gândesc și alții. Iar spre final aleg ce-mi convine cel mai mult. Si cât nu ar fi de bizar, am învățat să iau deciziile din frazele tatei „fă cum știi!”
Nu e o opțiune valabilă pentru toate problemele copilului, însă acolo unde părintele e sigur că decizia poate fi lăsată la dorința celui mic, frazele: „Fă cum știi/dorești ; Alege tu; E alegerea ta” sunt binevenite.
Având deja în spate facultate, câteva joburi, familie, stau și mă gândesc: copiii mei au început să ia decizii? M-am prins la faptul că, din frică să nu greșească, deseori le șoptesc decizia:
– Ce mâncăm astăzi, poate totuși „asta”? Că-i mai bună?
Dar și greșelile sunt necesare. Prin calea mea de luare a deciziilor; prin greșelile comise, am învățat să-mi formez anturajul, să conlucrez cu soțul, cu copiii, ca până la urmă deciziile pe care le avem în casă să fie deciziile noastre comune. Le împărțim între noi, încât fiecare poate spune: „E decizia mea”.
Autoare: Veronica Doba
Cum depășești frica vorbitului în public? Cum îți ajuți copilul să depășească frica vorbitului în public?
